Guest
După ce noţiunea de “patriotism” a fost adusă la faliment de excesele propagandistice ale regimului ceauşist, astăzi asistăm la o recrudescenţă a campaniei de “diabolizare” a noţiunii de “naţionalism”. Este adevărat că discursul antinaţionalist reprezintă astăzi o tendinţă generală a stîngismului democratic, orchestrat din Occident. Pe de altă parte, e la fel de adevărat că problema naţională are alte valenţe în Răsăritul post-comunist şi mai ales în ţările de tradiţie ortodoxă. Teama de “extremism” este îndreptăţită în sine, mai ales în amurgul unui veac de atît de triste experienţe. Aceasta nu legitimează însă sancţionarea necondiţionată a unor realităţi complexe, mai cu seamă cînd ele au rădăcini deopotrivă istorice şi metafizice. Naţionalismul nu este, cum se crede, doar o atitudine politică între altele; el înseamnă, într-un sens mai larg, valorificarea principială a unui anumit “specific naţional”, actualizarea creatoare a tradiţiei, expresia sincronică a unei diacronii legitimante. E regretabil că mai nimeni nu se osteneşte la noi să delimiteze limpede, mai ales pentru tînăra generaţie, “patriotismul” şi “naţionalismul” de “populism” şi “şovinism”. Luate în sine, patriotismul şi naţionalismul sînt două atitudini fundamental pozitive, din nefericire tot mai rare în lumea de azi. Cel dintîi, raportîndu-se la realitatea spaţială a patriei, înseamnă corectitudine şi fidelitate faţă de aceasta. În fond, binele patriei este şi binele tău. Ce-i drept, mai ales în înţelesul ei actual, patria are un caracter relativ: dacă vrei, ţi-o poţi schimba (ubi bene ibi patria). Eu pot, bunăoară, să emigrez în Franţa, să mă identific cu destinul ei şi să mă port acolo ca şi cînd aş fi francez. Francez nu pot fi, dar bun francez da. Sau pot fi evreu – ca N. Steinhardt, să zicem – şi să trăiesc în România ca bun român (împrumut, într-un sens mai larg, sintagma lui Nae Ionescu), adică în slujba patriei adoptive, iar nu împotriva ei. La baza patriotismului stă, înainte de toate, bunul simţ. Lipsa de patriotism este o formă de nesimţire, indiferent de originea etnică a individului. Naţionalismul este mai mult decît atît. El se întemeiază pe o realitate ireversibilă: apartenenţa obiectivă, prin naştere, la un neam, la o naţie. Or, neamul/ naţia este un dat cu caracter absolut. Părintele Stăniloae a putut vorbi, de pe poziţii riguros ortodoxe, despre temeiurile metafizice ale “naţiunilor” (neamurilor) [6]. Patria ţi-o poţi schimba, dar cu identitatea etnică te naşti şi mori, fie că-ţi place, fie că nu. Ba te şi înveşniceşti cu neamul tău, căci ar părea să existe, după învăţătura apostolică, şi o “judecată a neamurilor” (I Cor. 15, 22-23; Apoc. 15, 4; 21, 24 etc.). Naţionalismul nu e altceva decît firescul sentiment de iubire din cadrul fiecărei comunităţi etnice. A te rupe din comunitatea de iubire a neamului tău, neglijîndu-l sau chiar renegîndu-l, este o formă de perversiune, de “ieşire din fire”. Nu-i nefiresc să-ţi cerţi neamul (dojana e semn al iubirii care veghează), dar e nefiresc să-l abandonezi. Orice naţionalism este legitim ca formulă identitar-defensivă; umanitatea este, cu voia lui Dumnezeu, unitate în diversitate: ea este bună prin unitatea ei şi frumoasă prin diversitatea ei, mărturisind kalokagathia creaţiei divine. Populismul, la nivelul de jos, este o formă de suficienţă gregară. Oricît de rău ai fi, eu te văd bun şi ţin cu tine, fiindcă eşti de-al meu, “din popor”! La nivelul de sus, această atitudine devine demagogie politicianistă, strategie abjectă de obţinere a adeziunii “maselor populare” prin indecentă linguşire. Din păcate, la noi, după '89, a prins cheag o formă de pseudo-naţionalism populist de cea mai proastă calitate (Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Gheorghe Funar etc.), echivalînd poziţia grotescă întruchipată în Rusia post-sovietică mai ales de un Vladimir Jirinovski. În fine, şovinismul (rasismul, xenofobia) este o denaturare încă şi mai primejdioasă a naţionalismului (conjugîndu-se adesea şi cu demagogia populistă). Şovinismul nu se mai întemeiază atît pe iubirea faţă de propriul neam, cît pe ura faţă de alte neamuri: o pornire oarbă, viscerală, efect grotesc al radicalizării paranoice a conştiinţei etnice. Să nu ne speriem, deci, de a fi naţionalişti şi să nu pregetăm în a fi patrioţi. E suficient să nu admitem, sub nici o formă, populismul ieftin sau şovinismul sălbatic. În concluzie, naţionalismele uzurpate astăzi de o anume stîngă extremistă devin nişte accese de mentalitate gregară şi de populism demagogic, fără vreo legătură intimă nici cu tradiţia, nici cu Dumnezeu. Adevăratul naţionalism, cel puţin în ţările de tradiţie europeană, nu se poate altoi decît pe trunchiul drept al creştinismului. Răzvan CODRESCU Folosesc Streamyard pentru aceste transmisiuni Want to create live streams like this? Check out StreamYard:
